La tara, verile adolescentei par lungi. Nu pentru ca se intampla multe. Din contra. Pentru ca nimeni nu se grabeste. Ieseam des pe ulita fara vreun motiv clar. Spuneam acasa ca ies „dupa aer”. Adevarul e ca aerul arata mereu la fel. Parul prins intr-o coada si ochii care se uitau repede in alta parte, de parca cineva ar fi spus ceva interzis.

Seara venea la fantana cu o galeata prea mare pentru varsta ei. Coincidenta facea ca si eu sa ajung exact atunci acolo. Uneori o ajutam sa ridice galeata. Pentru cateva secunde mainile noastre se atingeau. Atat. Nici muzica in fundal, nici artificii. Doar apa care se varsa in galeata si doua inimi care incercau sa para calme.

Nu ne-am spus niciodata lucruri mari. Nici juraminte, nici promisiuni despre viitor. Doar plimbari incete pe langa garduri, cate o gluma stangace si zambetul ei care imi ramanea in minte mult dupa ce fiecare pleca spre casa lui. Anii au trecut. Fantana a ramas. Si cateodata ma gandesc ca vara aceea e probabil tot acolo. Doar ca noi doi nu mai trecem pe ulita la aceeasi ora.

Sau, cine stie, poate trecem. Doar ca intre timp am invatat sa ne grabim. Exact lucrul pe care atunci il faceam cel mai prost. Sau, daca sunt sincer, cel mai bine.