Era o vara lunga, din acelea care par ca nu se mai termina niciodata. In satul nostru, zilele incepeau devreme, inainte sa urce bine soarele pe cer. Cocosii cantau, cainii mai latrau din cand in cand, si peste tot se simtea miros de iarba proaspat cosita si de pamant inca umed de roua.

Pe atunci eram doar niste copii desculti, cu genunchii juliti si cu buzunarele pline de tot felul de comori: o prastie, o curea veche si pietricele. Pentru noi, satul era un loc fara margini. Dimineata ieseam din curti aproape toti deodata, de parca ne daduse cineva semnal. Ce facem azi? intreba cineva. Si de acolo incepea aventura.

Uneori mergeam la marginea satului, unde era campul mare. Graul era cat noi de inalt, iar cand batea vantul se misca in valuri, de parca ar fi fost o mare galbena. Ne bagam prin el si dispaream unul de altul, strigand si razand. Alteori ajungeam la paraiul mic de la marginea ulitei. Apa era rece si limpede, iar noi ne suflecam pantalonii si intram in ea ca niste exploratori. Cautam pietre rotunde pe care le aruncam peste apa sa sara.

La amiaza, cand soarele ardea de nu puteai sta pe drum, incepeau sa se auda glasurile mamelor din toate partile satului: „Hai acasa la masa!”. Dar noi mai trageam de timp. Stiam insa ca, daca intarziam prea mult, venea cate unul dintre parinti dupa noi si atunci distractia se termina repede. Dupa-amiaza era mai linistita. Satul parca adormea. Stateam uneori intinsi pe iarba si ne uitam la nori, dandu-le forme de balauri sau de cai.

Seara era partea cea mai frumoasa a zilei. Cand soarele incepea sa apuna, satul se umplea de o lumina calda, aurie. Pe la porti ieseau oamenii, iar noi mai jucam o ultima runda de alergat. Cand se auzea cate un „Hai acasa!”, stiam ca ziua se terminase. Mergeam incet spre curti, obositi, plini de praf si cu picioarele negre de la drum. Astazi, cand ma gandesc la acele zile, imi dau seama ca in simplitatea aceea era o fericire atat de curata, incat nici acum nu cred ca am mai intalnit-o in altă parte.